Odată cu trecerea în neființă a unui papă, alegerea succesorului său se face printr-un conclav papal (din lat. cum clave, însemnând cu cheie). Acest conclav poate fi înțeles simplu ca o adunare a tuturor cardinarilor Bisericii Catolice, iar la final unul dintre ei va fi ales noul Papă. Ceremonia este urmărită cu interes peste tot în lume. Cea mai populară și mult așteptată parte este cea când fumul alb iese din coșul de pe Capela Sixtină, semnalând întregii lumi că s-a ajuns la o concluzie asupra noului papă.

Istoria acestui proces datează cu mii de ani în urmă. În anul 1059, Colegiul Cardinalilor a fost creat de către Papa Nicolae al II-lea fix pentru a îndeplini acest obiectiv. Alegerile din Viterbo din 1268 au durat 3 ani, până în 1271, datorită intervenților magistraților din orașul italian, închizând cardinalii și oferindu-le doar pâine și apă. După ce a fost ales, Papa Grigore al X-lea prevedea, prin Ubi periculum, stabilirea regulilor stricte de izolare urmate până în ziua de astăzi. Solitudinea era necesară pentru a asigura necoruperea și obiectivitatea de care aveau nevoie cardinalii pentru a ajunge la o decizie.

În 1621, Papa Gregorie al XV-lea a contribuit și el prin Aeterni Patris Filius, stabilind pragul necesar de două treimi din total  pentru a ajunge papă. Aceasta a fost ultima schimbare majoră în ceea ce privește conclavul și regulile sale. Desigur, au mai existat și alte schimbări sau prevederi ce au apărut mai ales în ultimii 100 de ani. Cele mai recente modificări au venit din partea Papei Benedict al XVI-lea în 2007 și 2013 când a schimbat anumite proceduri în cazul în care conclavul durează mai mult de 2 săptămâni.

Toate aceste evenimente au conturat forma pe care o are conclavul astăzi. Chiar dacă regulile stricte crează un oarecare mister legat de aceste alegeri, ele sunt necesare pentru a menține integritatea acestei poziții și pentru a păstra rolul de Papă departe de influențele politice ce sunt prezente pretutindeni.